Înălţarea Sfintei Cruci este una dintre cele mai vechi sărbători creştine, închinată Crucii Domnului nostru Iisus Hristos. În caledarul ortodox praznicul se sărbătoreşte pe 14 septembrie şi este una din cele două zile de post strict (ajun) de peste an, alături de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august).
Biserica a rânduit sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci a Domnului Iisus Hristos la 14 septembrie, în amintirea zilei când a fost redescoperită, pe Golgota, de către Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Aceştia au găsit nişte cruci şi, neştiind care este Crucea Domnului, au atins, la îndemnul îngerului, crucile de trupul unei femei moarte. Atunci când a fost atinsă cu Sfânta Cruce, femeia a înviat. Crucea a fost înălţată pentru a fi văzută de mulţime şi, de atunci, acest praznic a fost trecut între sărbători.
Simbolul credinţei creştine
Crucea este simbolul credinţei creştine. Pe 14 septembrie, ortodocşii postesc la praznicul împărătesc al înălţării Sfintei Cruci pe care s-a jertfit Iisus Hristos. Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să ne închinăm cu semnul crucii, cinstindu-l astfel pe Mântuitor, aducând în sufletele noastre dragostea pentru cel care a trecut din viaţă spre moarte pe cruce, pentru izbăvirea păcatelor noastre.
Sărbătoare din secolul IV
Biserica Ortodoxă a rânduit praznicul Înălţării Sfintei Cruci pe 14 septembrie, dată la care cinstim două evenimente: aflarea crucii pe care a fost răstignit Iisus şi înălţarea ei solemnă de către episcopul Macarie de Ierusalim, în anul 335, şi readucerea lemnului crucii de la perşi, în anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclius, care a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, în anul 630. Crucea rămâne semnul cel mai de seamă al creştinismului, iar cinstirea ei s-a răspândit mai ales din secolul IV, încă din timpul vieţii Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Astăzi în biserici se ţin slujbe speciale, trebuie să ne rugăm şi să ţinem post.
Vedenia împăratului Constantin
În Scrierile Sfinte se povesteşte cum Constantin cel Mare, întâiul împărat al creştinilor, era la Roma, unde se războia cu Maxenţiu. Inamicul era numeros şi împăratul se temea de înfrângere. Atunci, i s-a arătat în amiaza zilei semnul Crucii cu stele pe cer şi litere romane care formau un mesaj: „In hoc signo vinces” („Întru aceasta vei birui“). Iisus i-a apărut în vis, cerându-i să însemne cu crucea toate steagurile şi scuturile ostaşilor săi. Tulburat, Constantin cel Mare a însemnat cu crucea uniformele soldaţilor şi a poruncit să se facă o cruce de aur, întocmai ca cea care i se arătase, care a fost purtată în faţa oştenilor. Armata lui a biruit vrăjmaşii. Văzând puterea Sfintei Cruci, împăratul, care ulterior s-a creştinat, a trimis-o pe mama sa să afle la Ierusalim Crucea pe care a fost răstignit Domnul.
Minunea Sfintei Cruci
Sfânta Elena a găsit la Golgota trei cruci, cu tot cu piroane, a Mântuitorului şi ale celor doi tâlhari răstigniţi de-a dreapta şi de-a stânga lui Iisus. Sfânta Elena nu ştia care e Crucea Sfântă, dar a aflat-o printr-o minune. O văduvă al cărei sicriu a fost atins cu Sfânta Cruce s-a sculat din moarte. Cutremurată, împărăteasa a îngenuncheat şi a sărutat sfântul lemn. Fericitul Macarie, Patriarhul locului, a înălţat crucea deasupra amvonului, ca să poată fi văzută de mulţimea de credincioşi care se îmbulzeau, spunând: „Doamne, miluieşte-ne cu puterea Crucii Tale“. De atunci, aceasta a fost ziua Înălţării Sfintei Cruci, numită şi Făcătoare de Viaţă. În amintirea momentului din anul 335, an de an, în fiecare biserică este aşezată Sfânta Cruce în mijlocul sfântului lăcaş, iar creştinii o împodobesc cu flori şi se închină. Este o zi de post, o zi în care suntem chemaţi să medităm la Jertfa Mântuitorului, la suferinţele îndurate pentru noi, oamenii. Slujbele şi cântările bisericeşti subliniază tocmai importanţa Crucii în viaţa creştinilor: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta. Biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celor potrivnici dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău” (Troparul Înălţării Sfintei Cruci).
Simbolul mântuirii
„Prin cruce s-a omorât moartea, s-a dezlegat păcatul strămoşesc, ni s-a dăruit Învierea şi am redevenit fiii şi moştenitorii lui Dumnezeu“ (Rom. 6,3; Gal. 3,27). Tot prin semnul crucii va fi vestită a doua venire a Domnului pe Pământ, când se va arăta pe cer mai luminoasă ca un fulger şi se va însemna pe frunţile tuturor drept credincioşilor. De aceea, la toate ocaziile, însemnându-se cu Sfânta Cruce, oamenii arată că sunt creştini şi îşi mărturisesc credinţa în Sfânta Treime şi nădejdea că au dobândit mântuirea.
„Era grea ca plumbul“
Zbuciumata istorie a lemnului crucii pe care a fost răstignit Iisus începe de dinainte de crucificare. „Atunci Lachedem se duse la ruda sa cu un fierar, tăiară masa, îi făcură găuri cu fierul roşu şi înjghebară Crucea Domnului Hristos. Crucea era grea ca plumbul şi de trei ori Domnul Hristos a căzut sub greutatea ei, urcând Golgota, unde a fost răstignit şi pe care şi-a dat duhul“. Masa fusese făcută din arborele crescut din gura lui Adam. Se mai spune că Sfânta Cruce a fost înfiptă chiar pe locul unde fusese înmormântat Adam. După moartea şi învierea Domnului, ucenicii Lui au îngropat lemnul crucii, stropit de dumnezeiescul sânge, la poalele Golgotei.
Împărţirea Crucii
Se presupune că Sfânta Cruce a fost trimisă la Constantinopol, atunci când pericolul musulman a crescut şi că a stat acolo până în preajma căderii Constantinopolului. Unii istorici cred că atunci crucea a fost desfăcută în bucăţi mai mici şi trimisă diferitelor patriarhii spre salvarea ei. Unele surse spun că părţi din lemnul sfânt s-au pierdut definitiv în 1187, când episcopul Bethleemului a dus-o în bătălia de la Hattin, din sfânta relicvă rămânând doar bucăţile trimise de Sf. Elena la Constantinopol şi la Roma. Astăzi, fragmente din lemnul sfânt se află la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, la Roma, Constantinopol, Veria şi Muntele Athos. Cea mai mare bucată este la Mănăstirea Xiropotamou, din Sf. Munte Athos. Dar chiar dacă astăzi avem doar fragmente ale Sfintei Cruci, simbolul crucii este neştirbit. Făcându-ne cruce, evocăm patima mântuitoare pentru lume a lui Iisus.
Cum ne facem cruce?
Însemnarea feţei cu semnul crucii trebuie făcută cu respect şi cuviinţă. Semnul crucii se face astfel: se împreunează primele trei degete de la mâna dreaptă, simbolizând Sfânta Treime, iar cele două degete mici le lipim strâns de podul palmei, simbolizând pe Adam şi Eva. Ducem mâna la frunte şi zicem: „În numele Tatălui“, „şi al Fiului“ - la pântece, „şi al Sfântului Duh“ - la cei doi umeri. Lăsând mâna în jos, spunem: „Amin!“. Sfinţii Părinţi spun că fruntea închipuie cerul, pieptul - pământul, iar umerii - locul şi semnul puterii.
Simbolistica zilei
Ziua Crucii nu este importantă doar ca punct de hotar, ea se bucură şi de alte semnificaţii. În tradiţia creştină, crucea este cea mai de temut armă, atât a lui Iisus Hristos, cât şi a tuturor oamenilor. Ea a fost cea care a sfinţit pământul şi toate lucrurile de pe el. Crucea ferestrei, sau cerceveaua, sfinţeşte acest microcosmos care este casa, îndepărtând pericolele. Semnul crucii îi apără pe oameni de nenorociri şi primejdii şi îndepărtează teama. Tradiţia mai spune că este suficient să-ţi aduci aminte în ce zi a săptămânii a picat în acel an Ziua Crucii, că pe dată capeţi putere şi-ţi învingi teama. Fiind o zi foarte importantă, s-au instituit de-a lungul timpului o serie de interdicţii. Cea mai importantă este legată de interzicerea consumului alimentelor care au forma unei cruci: usturoi, nuci, prune sau peste. Nu se lucrează pe camp sau în casă, pentru a nu atrage primejdiile. În schimb, cei care ţin post negru, însoţit de rugăciune din suflet, se vindecă de multe boli grele.
Ofrande de Moşii de toamnă
Se dau de pomană, de sufletul celor morţi, vase de lut. De obicei se oferă copiilor şi se umplu cu apă proaspătă de izvor, cu lapte sau cu miere. Deasupra se aşază un colac sau un covrig. Pomana este primită doar alături de o lumânare şi un cuvânt bun. De Moşi se organizează în sate târguri de toamnă, în care se vând diferite vase de lut, de toate mărimile li formele.
Legenda Crucii
Se spune că, înainte de a muri, Adam nu-şi găsea liniştea, ofta cu gândul la raiul din care fusese alungat. Ca să-i îndulcească suferinţa, Set, fiul său mai mic, s-a dus până la rai şi a cerut îndurare pentru tatăl său. Îngerii nu l-au lăsat să intre, dar i-au dat o ramură de măslin. Ce mult s-a bucurat Adam! Din ramură, Eva şi Set i-au făcut o cunună şi cu ea l-au îngropat chiar pe Golgota. Dar din cununa îngropată a ieşit un copac falnic, până la cer, cu trei ramuri mari, împletite de şapte ori. Din acel pom a fost tăiată Crucea Mântuitorului, iar sângele Domnului, prelins din răni, a curs până în pământ, pe creştetul lui Adam, apoi mai adânc, descuind porţile iadului.
Credinţe populare
Tradiţia populară consideră că, în această zi, toate gângăniile şi şerpii intră în pământ unde iernează până la Alexii (17 martie). Printre şerpii care se ascund în aluniş, unul are în guşă o piatră preţioasă, tămăduitoare de multe boli. După Ziua Crucii nimănui nu-i mai e îngăduit să ucidă şerpi. Ziua Crucii e ziua şarpelui, nu se taie lemne, ca să nu vină şerpii la case. Este ziua care marchează schimbarea anotimpurilor. Este şi ultima zi în care se culeg buruieni de leac. Acum începe culesul viilor, se ţin slujbe speciale de binecuvântare a rodului şi a butoaielor pentru vin. La cules, se lasă păsărilor ultimul buştean al viei considerat „strugurele lui Dumnezeu“. Când pe om îl apucă o spaimă, îi trece dacă îşi aduce aminte în ce zi a săptămânii a fost în anul acela Ziua Crucii. Fragii găsiţi după ce trece Ziua Crucii nu trebuie mâncaţi, fiind socotiţi ai morţilor. Perele culese de Ziua Crucii sunt bune de bubă rea. Dacă mai tună după Ziua Crucii, toamna va fi lungă. Cine lucrează de Ziua Crucii se va îmbolnăvi de boală grea.
