“Mama m-a aruncat în zăpadă când aveam un an, ca să scape de mine. Nu m-a mai vrut. Nu ştiu de ce că doar eu nu i-am făcut nimic”. Şi fetiţa începe să plângă în hohote: “N-o iubesc, e rea, a fost foarte rea cu mine. Nu-i femeie serioasă!”. Micuţa Ramona D. are numai 11 ani şi e fragilă ca o păpuşă de porţelan. Locuieşte la Fundaţia Sfânta Macrina alături de alte câteva zeci de copii săraci sau părăsiţi. Se şterge la ochi şi continuă, vitează: “…dar măcar eu sunt norocoasă că am un acoperiş deasupra capului… nu ca alţii”. Este doar o mână de om, dar zile la rând a refuzat jucăriile, stând pe gânduri şi încercând să descopere de ce mama ei n-a fost mamă adevărată. Şi în inocenţa sa, într-un final a ajuns la o concluzie grea, de adult, pe care ne-o spune fără să clipească: “Am înţeles şi eu că nu-i mamă aia care te face, e mamă aia care te creşte”. Se referă la mama ei vitregă pe care-o iubeşte mai mult decât pe cea biologică. De fapt, povestea Ramonei începe când ea avea un an, imediat după ce mama a aruncat-o în zăpadă. Au urmat certuri şi scandaluri între părinţi, apoi tatăl – zice fetiţa – s-ar fi dat pe droguri şi pe băutură. “De fapt, tot mama l-a împins. Ea singură mi-a spus-o, ea cu gura ei”, mai spune Ramona. Apoi tatăl a intrat în închisoare, iar mama a trimis-o când la naşi, să o crească ei, când la bunici, când la un centru. “La centrul acela m-a trimis ca să-mi ia alocaţia, ştiu sigur. Cine ştie, poate a avut nevoie de bani“, mai zice copilul. După un an de puşcărie, tatăl a fost eliberat (“Aia a fost cea mai fericită zi din viaţa mea”, zice fetiţa), s-a recăsătorit şi a mai făcut încă trei copii. Acum, Ramona aşteaptă să o ia din nou acasă, definitiv, în familie. Au depus deja cerere la Direcţia pentru Protecţia Copilului, iar acum aşteaptă rezultatul. Aşa că în tot filmul trist al vieţii ei, taberele oferite prin proiectul “O şansă europeană pentru copiii din România” au fost un cadou necesar şi util. Ele i-au arătat Ramonei că dincolo de gardul protector al fundaţiei se întinde o realitate pe care ea n-o mai cunoscuse niciodată: lumea nesfârşită, vie şi frumoasă, numai bună de cucerit.
Mihaela Toma, mergilascoala.ro
