Cu alte ocazii, am afirmat că viitorul președinte al României a fost deja atent selectat și că este doar o chestiune de timp până în momentul în care ne va fi arătat și nouă.
Foarte multă lume, avizată sau mai puțin avizată în domeniu, vorbește de o lipsă a candidaților la alegerile din toamnă. Nu este nicidecum o lipsă. Ci doar o diversiune. O încercare de distragere a atenției prin toate mișcările și convulsiile politice ce au loc în această perioadă și care vor da în final trupa de prezidențiabili, nimic altceva decât actorii secundari ai cursei către Cotroceni. Întreaga atenție publică a fost captată în aceste zile de anunțul făcut de Crin Antonescu din care s-a tras concluzia rapidă că acesta nu va mai candida la prezidențiale, devenind, peste noapte, noua figură de martir politic și obținând în acest fel un nesperat capital de imagine. Este mai mult decât evident că ceea ce s-a petrecut în ultimele zile cu domnul Antonescu, atât pentru cei care înțeleg mecanismele din spatele aparențelor politice, cât și pentru cei care mai au încă naivitatea de a mai crede că ceea ce se vede reprezintă realitatea politică, se poate coagula într-o singură idee- strategie de campanie. Dar ideea care contează în ceea ce îl privește pe domnul Antonescu și retragerea sa strategică este aceea că România, o țară adânc încastrată în trăsături socialiste, o țară în care dictatura este singurul regim știut, nu ar putea să aibă, la modul cât mai realist, un președinte de factură liberală. A nu se înțelege aici că este vorba de calitățile personale ale domnului Antonescu, ci de calitățile sale de om politic și de evidențele istorice de netăgăduit. Așadar, este mai mult decât logic că, pentru moment, domnul Antonescu a ieșit din cursa pentru prezidențiale. Pasul făcut este unul care intră în normalitatea unui partid de conjunctură, ce nu a avut o proprie identitate și care s-a alimentat strict din numeroasele alianțe ivite. Stilul lui Crin Antonescu este stilul neoliberal, ce oglindește perfect o politică „de tip anexă”, căci, la fel ca PNL post 89, și domnul Antonescu are un singur atribut- conjunctura, fiind un personaj „de tip efect”, apărut în urma anumitor contorsiuni politice. De altfel, este nevoie de o mai mare atenție cu privire la motivațiile reale pe care domnul Antonescu le-a avut pentru așa-zisa retragere din cursa pentru prezidențiale, pentru că sunt aceleași pe care le-a avut în momentul în care a părăsit alianța din care a făcut parte în ultimii doi ani. Din acest moment, domnul Antonescu, în ciuda subitei simpatii care i-a cuprins pe mulți dintre cei care, până mai ieri, îl atacau și acum îl deplâng, a ales poziția cea mai confortabilă într-o perioadă de reconfigurare politică dramatică, transformându-se într-un observator din umbră, ce privește relaxat la scena politică, devenită un ring din care nu ar fi ieșit altfel decât sfâșiat mortal din punct de vedere politic. Acum....când un personaj a ieșit din lumină reflectoarelor, era normal ca un altul să apară în prim-planul lăsat temporar gol, generând speculații privitoare la misteriosul viitor președinte. Astfel, Klaus Johannis, acest Buffalo Bill apărut din preeria politică, cu aură de justițiar, ne este prezentat drept un prezidențiabil credibil și de dorit, care ar putea câștiga din lupta celorlalți, dar și cu potențiala susținere a „părinților vestici”. Dar trebuie să facem un exercițiu logic și de bun-simț, nu doar politic, ci, mai ales, românesc: Oare, domnul Johannis ar putea deveni vreodată președintele României? Iar ca o punte de reflecție la această întrebare v-aș da două argumente, nu pro, dar nici contra:
1. După experimentul UDMR, un alt PNL la capitolul alianțe oportune, românii, puternic marcați de o istorie bazată pe vasalitatea față de diferite imperii, dintre care unul este cel Austro-Ungar, și printr-o nefericită asociere mentală, conștientă sau mai puțin conștientă, a tuturor minorităților din zona transilvăneană, ar vota vreodată un conațional de altă etnie? Doar pentru faptul că Barak Obama reprezintă o excepție, nu înseamnă că, și la noi, unde totul începe greu la nivel de mentalitate și se termină și mai greu tot la acest nivel, acest model poate reprezenta o reușită.
2. Oare, s-ar putea repeta traiectoria politică a lui Traian Băsescu, printr-un primar al unui oraș important al provinciei, dar, totuși, provincial, mai ales ținând cont de faptul că Traian Băsescu a avut o puternică proptea politică și anume Ion Iliescu?
Oricum, dacă ar fi să ne uităm la exemplele generoasei noastre istorii regaliste, aș fi tare curioasă să văd în ce s-ar transforma un președinte de etnie germană, alături de un Guvern format din români sadea, eventual, unul condus de Traian Băsescu.
Marina Ene, Consultant politic
