Primul sentiment de mândrie că-s româncă m-a cuprins acum 25 de ani. Era primăvară, iar în faţa Casei Albe din centrul Ploieştiului se filma o ediţie a Cântării României. Furnicarul din centrul Ploieştiului mi-a transmis doar bucurie: oameni pe feţele cărora un copil de 11 ani nu citea îngrijorarea, ci mândria. Iar mândria s-a transmis. Al doilea sentiment de mândrie că-s româncă m-a lovit în ’89. Românii mei dăduseră dovadă de curaj şi, cu preţul vieţii copiilor lor, şi-au scăpat ţara de “dictator şi sinistra lui soţie”. Caut, acum, un nou motiv de mândrie că-s româncă. Şi nu-l găsesc. Ba, din contră, mă cuprinde un sentiment de vină. Mă simt vinovată că m-am bucurat, acum, 22 de ani, că România a devenit un stat democrat fără ca oamenii ei să fie pregătiţi să înţeleagă democraţia. Nu pot să fiu mândră că, de 22 de ani, România regresează. După momentul de răscruce din ’89, românii au fost copleşiţi de scitir. De 22 de ani, România îşi serbează ziua comemorând şi tot mai puţini români stiu ce semnifică această dată. Pentru majoritatea, 1 decembrie înseamnă o defilare de anemici în uniformă, “n” discursuri ale unor nemâncaţi ajunşi în fruntea ţării, o bătaie pe fasole cu cârnaţi şi, seara, câteva focuri de artificii hulite de cârcotaşii care cred că banii publici au fost cheltuiţi iresponsabil. Mândria că-s româncă păleşte în faţa sentimentului de milă faţă de părinţii soldaţilor căzuţi în decembrie 1989. Ei asistă, neputincioşi, la circul organizat la fiecare 1 decembrie. Sunt obligaţi să-i privească în ochi pe cei care le-au tăiat pensiile şi beneficiile, pe cei pentru care copiii lor au murit. Nu în ultimul rând, mândria că-s româncă păleşte în faţa unei instituţii publice care, din cauza crizei economice globale, n-a mai avut bani să-şi cumpere un drapel nou. Iar deasupra intrării le fâlfâie un tricolor decolorat şi rupt. Suntem o ţară de „manelişti”, o ţară de curve virgine, cum spune un realizator TV, o ţară de gratargii pe care nu mai are cine să-i educe în spirit patriotic.
Anca Dragomir
